...mă simt atât de mică...atât de neînsemnată...privind la măreţia Aceluia care în fiecare clipă, în fiecare oră, săptămână, lună, an şi în întreaga viaţă a oamenilor din fiecare coltişor de lume ascultă gânduri, planuri ale unor vise naive, imposibil de realizat, care priveşte cu iubire şi îngăduinţă la nesăbuinţa noastră, la mândria care ne împiedică să iubim cu adevărat, să simţim împreună cu cel de lângă noi şi imi dau seama cât de mică sunt! Cât de superficială câteodată...
Dacă mergând pe stradă, ne-am opri din goana noastră zilnică să privim doar o clipă OAMENII, am înţelege de pe chipul lor tristeţea sau bucuria ce se ascunde în suflete...
Câte dorinţe,vise, mâhniri sau neîmpliniri se află în sufletele lor în acea frântură de timp ?
Oare doamna grăbită şi încruntată de a cărei mână se ţine strâns o mânuţă a unui băieţel roşcat de lângă mine şi tine are nevoie de un zâmbet sau bătrânica de la colţ ş-ar dori o îmbrăţişare? Mă întreb dacă fetiţei care îşi aşteaptă mămica pe bancă în faţa şcolii i s-a spus de dimineaţă :"Te iubesc!"...
Oare cât m-ar costa să îi ofer un zâmbet acelei doamne grăbite sau o îmbrăţişare bătrânicii de la colţ?
Dar oare m-ar costa ceva dacă i-aş spune fetiţei că mama ei o iubeşte mult, dar poate în graba de zi cu zi a uitat să îi spună?!?
Cât de uşor trecem pe lângă OAMENII din jurul nostru...cat de uşor lăsăm ignoranţa să ne cuprindă sufletul şi să ne facă să trăim doar pentru noi, fără să ne pese de ceilalţi, de faptul că şi ei au vise, bucurii, tristeţi, speranţe, dorinţe şi mai presus de toate au nevoie să fie iubiţi...
0 comentarii:
Post a Comment