frânturi.de.gânduri.zbor.de.vise

Secunde trec, pierzându-şi urma... Se duc grăbite, ca şi cum nici n-ar fi fost. Nu pot numi Prezent decât o clipă trecătoare, ce imediat îmbracă aceeaşi haină veche, uitată, de: Trecut...
Secunde vin, purtate pe-aripi de speranţă şi-n zborul lor plin de avânt, aduc dorinţe de-mplinire şi le numesc sfios un: Viitor...
...cum aş putea să dau o definiţie Timpului?... continuă înlănţuire de clipe, momente unice, trăite diferit de fiecare om în parte? Ce sinonime i-aş putea da încât să fie pe deplin zugrăvit?
Ar fi complet să spun Secunde, Minute, Ore, Zile din viaţa noastră?...sau ar suna ca o definiţie fără de conţinut, fără acel "ceva" care-i dă sens ?
Să spun Bucurie, ar cuprinde în ea toate trăirile noastre? Sau ar fi numai părticele de viaţă..? Tristeţea e şi ea prezentă fără a ne cere şi părerea. Deznădejdea se furişeaza adesea..
Aş putea spune Aşteptare, dar ar fi oare de ajuns? De multe ori ea se transformă în Nerăbdare, şi te trezeşti înfrânt... Sigur e mai mult de-atât.
Să spun că-i Dor? ...dor de schimbare, de atins un ţel? Nu-i încă tot, nu-i de ajuns...
Cred ca am înţeles: Timpul e Dragoste! Căci dacă nu ar însemna şi dragoste, atunci cum am putea explica Timpul de azi sau poate chiar pe cel de mâine pe care ni-l acordă Tatăl nostru, în speranţa că vom învăţa să Îl iubim mai mult pe El şi pe cei care ne inconjoară?!? Timp oferit fără vreun merit, timp pe care îl irosim de multe ori fără a ne gândi că doar prin îndurarea celui care este Însusi definiţia Dragostei putem numi clipa de faţă: Acum...

Într-un show de televiziune intitulat : „Copiii spun lucruri trăsnite" , redactorul a întrebat o fetiţă de 6-7 ani : „Cum arată dragostea?" După ce s-a gândit puţin , fetiţa a răspuns :
-Eu arăt dragostea atunci când în pauza de la şcoală , îl las pe John să bea apă înaintea mea de la robinetul de pe hol, în timp ce noi toţi ceilalţi copii aşteptăm la rând.
-Înseamnă că îţi place foarte mult de John", a intervenit redactorul. Fetiţa a zâmbit îndelung, apoi a răspuns :
-Asta-i dragoste ; pentru că nici nu-mi place de el!"
Nu-i aşa că acest răspuns într-un fel ne implică şi pe noi ? Dumnezeu ne-a iubit pe când noi nu meritam şi ne-a dăruit din plinătatea Lui, har după har . El nu numai că ne-a lăsat în faţă , ci ne-a dat chiar locul Lui şi a luat El locul nostru.
În locul nostru a purtat păcatele, a suferit şi a murit pe cruce, pentru ca noi în locul Lui, să avem viaţă şi să moştenim slava. Aceasta-i adevărata dragoste !

Plouă... şi plouă şi-n sufletul meu, cu picuri mari şi reci peste cuvinte negrăite...Se aude-ncet acelaşi sunet slab. Timpul iaraşi s-a oprit din drumul lui, secunde-n şir, exact l-acelaşi ceas din noapte, de parc-ar vrea să-mi spună, nu ştiu ce. Ascult. E ploaia... Ce-i oare dincolo de sunetul solemn ce se aude? Zăresc ceva atât de drag, atât de cunoscut... Da, le ştiu. Sunt visele ce mi-au fost
alături mii de secunde ca acestea. Dar, par schimbate... Se poartă ca şi cum nu m-ar cunoaşte. Aştept...Aştept să vină şi să-mi umple sufletul ca altădată. Dar m-au uitat. Îmi sunt străine. E zborul lor ce se aude
ca un picur lung... e plânset, sunt suspine. Stau şi mă-ntreb, ce-mi va fi sufletul fără de voi...? Răspunde ploaia-n locul lor. Ele au plecat.S-au depărtat demult. Aşa de mult încât abia le mai zăresc. Mi-e dor, mi-e dor de tot, de fiecare particică-n parte. Dar ce-aş putea să spun să le conving să mai rămână? Se pare că s-au hotărât. Nu le opresc din drum. N-aş vrea să le oblig să stea.Le-aş frânge aripile lor firave. Mai bine aştept. Se aude iaraşi ploaia. Picuri se aud cum cad greoi... Nu ştiu pe unde au zburat secunde-n şir, minute. Aş vrea să fi ştiut din timp plecarea, să fi putut să-mi iau un rămas bun. Dar, iată, cât e depărtarea între tot ce am visat şi acum... Da, e mai bine că nu am ştiut de-a lor plecare. Sigur aş fi-ncercat să le opresc. Aş fi greşit. Se aude iaraşi ploaia...

Proprietarul unui magazin bătea un ultim cui pentru a fixa o mică bucată de lemn în dreptul uşii de la intrare: „Căţeluşi de vânzare”. Şi cum astfel de anunţuri au darul să trezească foarte uşor curiozitatea copiilor, nu dupa multă vreme, în magazin intră un băieţel.
- Cât costă un căţeluş? - îl intreabă băieţelul pe vânzător.
- Depinde, răspunse acesta, între 30 si 50 de dolari.
Băieţelul băgă mâna în buzunar şi scoase ceva mărunţis.
- Am doi dolari şi jumatate. Îmi daţi voie să-i vad?
Vânzătorul zâmbi înţelegător şi fluieră scurt. De dupa tejgea apăru Lady, îndreptându-se grăbită spre stăpânul ei, fiind urmată de cinci căţeluşi. Unul dintre ei rămase mult in urmă. Băieţelul observă imediat că puiul avea un handicap la una dintre lăbuţele posterioare.
- Ce are căţeluşul? - se interesă el la vânzător.
Bărbatul îi spuse că după afirmaţiile veterinarului, căţeluşul avea o malformaţie din naştere şi avea să schiopăteze întreaga viaţă.
- Pe asta vreau să-l cumpăr! - exclama băieţelul.
- Nu, nu trebuie să-l cumperi. Dacă într-adevăr vrei să îl iei, ţi-l dau pe gratis.
Băieţelul se întristă, îl privi pe vânzător şi spuse clar si răspicat:
- Nu vreau să mi-l daţi pe gratis! E la fel de valoros ca oricare dintre fraţii lui şi vă voi plăti integral pentru el. Vă voi da acum doi dolari si jumătate şi câte 50 de cenţi in fiecare lună până voi reuşi să-l achit.
Bărbatul insista:
- Nu pot să cred că vrei să îl cumperi! Niciodată nu va fi in stare să alerge, să sară şi să se joace la fel ca ceilalţi căţeluşi .
Băieţelul se aplecă şi-şi suflecă pantalonii, lăsând să se vadă un dispozitiv metalic care-i susţinea piciorul stâng.
- Domnule, nici eu nu prea pot să alerg, iar căţeluşul acesta are nevoie de cineva care să îl înţeleagă. Stăpânul căţeluşilor îşi muşcă buza, încercând să-şi stăpâneacă lacrimile.
- Fiule, mă rog şi sper că fiecare dintre aceşti căţeluşi să aibă parte de un stăpân ca tine.
În viaţă nu contează CINE eşti, ci dacă cineva te apreciază pentru CEEA CE eşti, acceptându-te şi iubindu-te necondiţionat...

Mulţumesc, Doamne, pentru fiecare răsărit, pentru fiecare pată de culoare, pentru fiecare nouă zi în care ne însoţeşti la orice pas, pentru fiecare asfinţit prin care ne spui "Eşti iertat...Te iubesc! azi, mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine.."
...cuvintele nu pot descrie frumuseţea, sunt prea sărace...

"-Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţă să fac ceva bun… Ajuta-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătranul îi spuse:
- Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea… Apoi, după o mică pauză adăugă:
- Dacă însă m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să ma ocup şi de tine.
- Aaa… încântat să vă ajut - spuse tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat.
- Bine - încuviinţă bătrânul învăţat. Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băiatului adăugând:
- Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede.
Tânărul luă inelul, încalecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va gasi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept.
Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi astfel, acesta să se poata ocupa şi de el. Intră cu capul plecat.
- Îmi pare rău - începu el - dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia daca aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
- Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! - spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai intâi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încaleca şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi intreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul!
Flăcăul încalecă şi plecă în goană… Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:
- Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclamă năucit tânărul.
- Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.
Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.
- Ia loc, te rog - îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta. Spunând acestea, lua inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic."
Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze…

...aşa îmi zicea una dintre fetiţele mele de la grădi despre o căsuţă din piese de puzzle, după ce -în sfârşit- terminaserăm de muncit la ea...Şi arăta chiar bine. Drăguţă, colorată, numai bună de jucat ...
De câte ori nu facem şi noi lucruri care ne "strică" relaţiile cu Tatăl nostru şi cu cei de lângă noi... şi după, vrem să fie cum au fost, simţind golul şi regretând ceea ce s-a întâmplat...
De cate ori nu facem şi noi la fel, grăbindu-ne să stricăm frumosul din viaţa noastră, prin impulsivitate sau prin superficialitatea cu care privim ceea ce ne înconjoară, sau de ce nu, pe cei care ne înconjoară...
De câte ori nu suntem nemulţumiti de ceea ce primim de la Cel care ştie infinit mai bine ce avem nevoie şi ne supărăm, neînţelegând "de ce...?!?", cerând mereu şi mereu altceva, "acel ceva" aducător de fericire...

...mă simt atât de mică...atât de neînsemnată...privind la măreţia Aceluia care în fiecare clipă, în fiecare oră, săptămână, lună, an şi în întreaga viaţă a oamenilor din fiecare coltişor de lume ascultă gânduri, planuri ale unor vise naive, imposibil de realizat, care priveşte cu iubire şi îngăduinţă la nesăbuinţa noastră, la mândria care ne împiedică să iubim cu adevărat, să simţim împreună cu cel de lângă noi şi imi dau seama cât de mică sunt! Cât de superficială câteodată...
Dacă mergând pe stradă, ne-am opri din goana noastră zilnică să privim doar o clipă OAMENII, am înţelege de pe chipul lor tristeţea sau bucuria ce se ascunde în suflete...
Câte dorinţe,vise, mâhniri sau neîmpliniri se află în sufletele lor în acea frântură de timp ?
Oare doamna grăbită şi încruntată de a cărei mână se ţine strâns o mânuţă a unui băieţel roşcat de lângă mine şi tine are nevoie de un zâmbet sau bătrânica de la colţ ş-ar dori o îmbrăţişare? Mă întreb dacă fetiţei care îşi aşteaptă mămica pe bancă în faţa şcolii i s-a spus de dimineaţă :"Te iubesc!"...
Oare cât m-ar costa să îi ofer un zâmbet acelei doamne grăbite sau o îmbrăţişare bătrânicii de la colţ?
Dar oare m-ar costa ceva dacă i-aş spune fetiţei că mama ei o iubeşte mult, dar poate în graba de zi cu zi a uitat să îi spună?!?
Cât de uşor trecem pe lângă OAMENII din jurul nostru...cat de uşor lăsăm ignoranţa să ne cuprindă sufletul şi să ne facă să trăim doar pentru noi, fără să ne pese de ceilalţi, de faptul că şi ei au vise, bucurii, tristeţi, speranţe, dorinţe şi mai presus de toate au nevoie să fie iubiţi...

...o nouă zi la grădi, acel loc unde - întrebaţi fiind - copiii mi-au spus că:" învaţă lucruri importante...":P . Noi speranţe se aşează în suflet pornind de dimineaţă spre copii... Câte un firicel de teamă se iveşte totuşi ici-colo, întrebând parcă:" De câte ori va fi adusă MAMI în discuţie şi va fi verificată ora când trebuie să apară această fiinţă plină de minune ?"
Ajung la grădi. Copilaşii îşi fac apariţia unul câte unul, cu un zâmbet care alungă orice temere din sufletul meu, uimindu-mă încă o dată de minunăţia din priviri, de naivitatea şi inocenţa ce se reflectă pe chipul lor de îngeraşi...
Pupicul, dat în fugă mămicilor, tăticilor sau bunicilor, pecetluieşte despărţirea de lumea de afară şi le conduce pe aceste sufleţele în lumea jocurilor, cântecelelor şi a poezioarelor....
Copiii se salută între ei şi sclipiri jucăuşe le joacă în priviri când îşi regăsesc locul, în care, în fiecare zi clădesc o lume nouă, plină de culoare, descoperiri şi minunăţii nemaîntâlnite.
Frumuseţea şi bucuria micilor fiinţe de minune mă fac să uit de răutatea din lumea "oamenilor mari", de tot ce întristează sufletul acelora care au uitat să se bucure de simplitatea ce ne înconjoară la fiecare pas, care au uitat să mai fie copii...
Înarmaţi cu neobosita întrebarea "de ce...?":P , copiii ascultă povestea şi râd şi se bucură de întâmplările personajelor sau se întristează de necazul lor, devin personajele ei înşişi, răspândind fericire în jur prin plăcerea cu care se joacă. Veselia lor neobosită mă face din nou să mă minunez de copilăria, de puritatea şi gingăşia micuţilor mei şcolărei.
Cântecele şi poezioare umplu cu răsunetul lor mica noastră lume de joacă, rând pe rând copiii fiind centrul universului copilăriei când recită poezia şi primesc aplauzele colegilor. Satisfacţia de pe micuţele lor chipuri îmi umple sufletul de fericire şi mă face să apreciez şi mai mult măreţia creaţiei Tatălui nostru...COPILAŞII.
Farmecul micuţilor de 2-3 anişori care, din dorinţa de a-mi arăta cât mai repede ce castel din cuburi sau desen minunat au făcut cu mânuţele lor, îmi spun din greşeala "mami":P mă face sa uit de orice povară din suflet, de oboseală sau tristeţe...
Dacă nu vom învăţa să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară, să ascultăm şi să iubim ca nişte copii, fericirea nu va putea să ne fie tovaraş în vieţile noastre. Păstraţi COPILĂRIA în sufletele voastre, fiţi ca nişte copii, căci " a unora ca ei este ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR..."
Minunata eşti COPILĂRIE!!! Vreau să fiu copil toată viaţa mea pe acest pământ...