Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Lucian Blaga.
...de cum intri în sat, auzi bătaia inimii lui, auzi sunetul plăcut al liniştii, al statorniciei.
Ici, colo zăreşti bătrânei care se întorc de la câmp, obosiţi, dar cu chipul zugrăvit de mulţumire. Zâmbetul de pe chipul lor brăzdat de ani mă face să zâmbesc şi eu şi le răspund la bineţe.
Îi văd cum merg spre casă incet, cu licăriri de pace în priviri, cu inima plină de harnicie şi speranţă, de mulţumire la adresa Lui Dumnezeu, care incă o zi le-a ajutat să-şi muncească pământul, să se facă folositori, să-şi trăiască viaţa frumos.
Soarele îşi trimite ultimele raze săgetate de apus să îşi anunţe plecarea. E seara. Se aude un sunet plăcut din depărtare, ca o rugă spusă în şoaptă...
0 comentarii:
Post a Comment