frânturi.de.gânduri.zbor.de.vise

...cândva, prin anul 1986, într-o zi de vară, lunea, pe la 8 seara, se mai năştea încă un om în micul oraş de provincie, Rm. Vâlcea. Un om care, exact 22 de ani mai târziu, scrie blog-ul de azi.:)
Se zice că atunci când creşti, uiţi lumea copilăriei, devii adult -omul cu responsabilităţi-, cu probleme mai mari, cu nevoi mai mari.Eu cred că fiecare vârstă are problemele ei mari, adecvate la modul în care vezi lumea în care trăieşti, dar că poate fi la fel de frumoasă dacă ştii să trăieşti mereu ca un copil...

Frânturi de amintiri îmi vin în minte când mă gândesc la anii în care lumea asta mi se părea atât de mare şi de necuprins... Prima amintire clară pe care o am e de acum 17 ani, când de ziua mea, pe 30 iunie, mi-am promis mie însămi să nu uit niciodată că atunci am împlinit 5 ani! :P Şi uite că m-am ţinut de cuvânt! Deci, mare grijă cei care aveţi copii, ei ţin minte mai mult decât vă închipuiţi!:)



Încet, încet, am crescut...probabil mai greu de cât îmi doream atunci, dar cât de repede mi se pare acum!
Şcoala a însemnat un pas important pentru mine. Un mediu total străin la care mi-a fost greu să mă adaptez la început (asta însemnând primele două săptămâni din clasa I, în care am ''negociat'' cu părinţii să mai stau şi pe acasă :D, căci aveam doar 6 ani si 3 luni).
Treptat, mi-am dat seama că nu e chiar aşa de rău, din contră, e chiar frumos şi interesant (recunosc, mi-a luat ceva timp...).''Motivul'' cel mai convingător a fost învăţătoarea, care neavând copii, ne trata ca pe nişte îngeraşi (nu că noi n-am fi fost :P).

Doi ani mai târziu, doamna învăţătoare a ieşit la pensie, spre dezamăgirea noastră. Temători, neîncrezători şi trişti am aşteptat clasa a-3-a cu inima îndoită. Prima zi de şcoală ne-a adus pe cineva străin, cineva care nu era doamna noastră! Era o doamnă învăţătoare tânără, mai exigentă ce-i drept, dar care iubea copiii. A fost un schimb reuşit până la urmă.



Clasele primare au trecut fără prea multe zbuciumări, probleme pe care le puteai rezolva cu efort minim. Un nou început se ivea însă sub forma noii şcoli la care trebuia să merg. Cerinţe mai mari, aduse în faţa noastră de nişte ''omuleţi'', despre care am aflat că se numeau profesori, ne-au schimbat lumea plină de basme în care orice era posibil, de jocuri de şotron sau de elastic, într-una mai complicată.



Multele materii ne făceau să ne dorim să vină vacanţa de vară mai repede, în care uitam de toate şi de tot, în care singura grijă era să nu fim chemaţi de mama prea devreme seara în casă şi să ne despărţim de vecinii cu care jucam v-aţi-ascunselea sau ţară-ţară, vrem ostaşi sau cu care ne plimbam cu bicicleta, făcând întreceri şi alte asemenea jocuri pline de farmec.

Nu e destul loc (şi nici nu se cade:D) să enumăr toate năzbâtiile făcute în generală, de la meciurile de fotbal, la care cu bucurie participam şi eu :P, până la încercările noastre de a chiuli, că deh, acum eram oameni mari, care de multe ori rămâneau doar tentative, fiindcă nu plecam la timp. Sau să vorbesc de taberele frumoase în care mergeam în fiecare an...Imaginea unor ani frumoşi se creionează scriind toate lucrurile astea, amintiri care rămân mereu în suflet.

Simpla pronunţare a cuvântului ''liceu'' aduce unele temeri în sufletul unui copil- căci încă asta eşti la 14 ani (fie 13 în cazul meu :P), la care se adaugă mereu şi mereu altele cum ar fi faptul de a merge la examenul de capacitate, unde observi că eşti singurul din sală care nu are incă buletin!

Liceul- locul unde deja ai dreptul să te simţi ''om mare'', este şi locul unde înţelegi ceea ce ti-ar plăcea să fii când ''vei fi mare'', mai ales când ai parte de oameni care iubesc ceea ce fac şi reuşesc să te facă şi pe tine- copilul de ieri- să înţelegi azi ce cauţi în şcoală de-atâta amar de vreme...

În liceu, teribilismul tinde să fie înlocuit (ce-i drept, parţial doar) de raţiune şi de responsabilitate (deşi uneori nu a fost chiar aşa :D). Vârsta asta te pune faţă în fată cu cele mai diversificate sentimente, rezumându-se de multe ori la un singur cuvânt: libertate. Dorinţa de a fi independent devine o nevoie.



Dacă nimereşti într-o clasă în care să te poţi adapta uşor, te poţi considera fericit. Eu am fost :)Deşi mai existau unele ''divergenţe'' între noi colegii clasei a-9-a D, am reuşit să rămânem copii până într-a 12, când cu tristeţe ne-am despărţit...



Facultatea, o altă spaimă a celui care - conform cerinţelor societăţii- trebuie să îşi petreacă anii cei mai frumoşi ai tinereţii pe nişte bănci incomode, este etapa următoare. Aici, colegii s-ar uita unii pe alţii dacă nu ar exista cele două sesiuni anuale:P În timpul facultăţii alte evenimente ''tulbură'' cursul normal, cum ar fi o nuntă sau un bebe nou-născut care s-a lăsat aşteptat prea mult, sau din contră a venit prea repede.:)

Terminarea facultăţii aduce din nou spaime în sufletul aceluiaşi ''învăţăcel'' de atâţia ani, care acum trebuie să aplice ceea ce a învăţat, să observe dacă i se potriveşte. Mă consider fericită şi din punctul ăsta de vedere:)


Copiii sunt cel mai mare dar de la Dumnezeu! Fără ei am uita cum e să crezi cu adevărat, să iubeşti fără a pretinde nimic în schimb, să uiţi când ţi se greşeşte.

Şi aşa am ajuns în prezent, o altă zi de 30 iunie, a altui an, tot într-o zi de vară călduroasă, dar în alt mileniu. E plăcut să mergi desculţ printre amintiri...