frânturi.de.gânduri.zbor.de.vise

Vreau să cresc mică! Să cresc, având mereu aceeaşi vârstă cu şcolăreii mei şi asta fiindcă încă îmi place:
- să merg pe trotuar sărind peste dalele roşii, călcând doar pe cele albe,
- să merg cu bicicleta în zilele de vară călduroase,
- să fac baloane de săpun,
- să joc şotronul,
-să cânt ’’melc-melc codobelc’’ atunci când găsesc unul,
-să mănânc îngheţată de caramel sau cireşe legate strâns în mănunchiuri,
-să râd când mă împiedic pe stradă,
-să joc v-aţi-ascunselea după ce am spus numărătoarea cu peştişorul ‚,din oceanul Pacific’’ sau prinselea,
-să vorbesc cu buburuzele şi ele să mă înţeleagă,
-să mănânc pufuleţi,
-să mâzgălesc desene când vorbesc la telefon,
-să îmi cumpăr ciocolată deşi azi era „prima zi fără dulciuri”,
-să fiu bucuroasă o zi întreagă când îmi iau ceva nou,
-să mănânc o felie mare de pepene,
-să mă joc cu mingea,
-să desenez cu creta colorată pe asfalt,
-să ascult o melodie preferată până când îi scot din sărite pe cei din jur,
-să număr când nu pot să adorm,
-să îmi pun o dorinţă când văd un avion sau o stea căzătoare,
-să alerg prin iarbă în parc sau să mă dau în leagăn,
-să-mi zâmbească soarele,
-să iubesc florile,
-să mă uit la desene animate,
-să fac fundiţe din şerveţele,
-să stau pe burtă pe covor citind aceeaşi poveste de mai multe ori - fiindcă îmi place-,
-să spun poezii frumoase,
-să merg cu trenul din scăunele oriunde în lumea asta mare –căci se poate-,
-să mă dau cu sania,
-să fac un om de zăpadă şi să mă bat cu bulgări,
-să cred că toată lumea e a mea!

Vreau să cresc mică să pot învăţa din nou cum e să uiţi repede când cineva ţi-a greşit şi să-l iubeşti ca mai înainte...

Voi cât de mici vreţi să creşteţi ?!?

... concediu. Simplul cuvânt te face să te imaginezi undeva, într-un loc frumos, lipsit de grijile cotidiene, de rutină şi stres, unde ceasul şi alarma de la telefon să nu fie obiecte de prim interes; undeva, într-un loc în care timpul trece mai greu...
Aşa a început să ia formă şi ideea mea de concediu. Final destination? Madrid, Spania (şi nu în sensul filmului cu acelaşi titlu! :D). Având clar definite în minte locurile cu emblema ''must-see'' aflate pe drumul către ţara toreadorilor, cum ar fi Veneţia- oază de romantism- , cât şi acelea din Spania, am pornit la drum cu sufletul deschis spre a cunoaşte minunata noastră Europă. Sau măcar o parte din ea...
Drumul către vama de la Porţile de Fier trece greu, căci da, încă vorbim de România. Încă puţin şi... gata! Am intrat în Serbia, unde, de pe malul Dunării priveşte impunător chipul lui Decebal sculptat în stâncă; După ce am trecut şi de Belgrad, capitala, am mers spre Zagreb, capitala frumoasei ţări, Croaţia.
Am ajuns apoi în Slovenia, trecând prin capitală- Ljubljana. Italia e următoarea ţară, prima oprire mai serioasă fiind: Veneţia -amore mio- ...8->
De cum intri pe străduţele înguste ale oraşului, te întâmpină misterul celor peste 500 de ani de istorie sculptat în fiecare piatră, în fiecare zid care se oglindeşte in apele străvezii ale canalelor...Fiecare colţişor are un aer special, care te face să uiţi de îmbulzeala din jurul tău, căci aici întâlneşti oameni veniţi din toate colţurile pământului, atraşi de farmecul acestui loc, cândva o fortăreaţă, un refugiu al italienilor care fugeau din calea ivaziei longobarde.
Gondolele ce plutesc nestingherite pe Canal Grande, purtând vizitatori dornici să afle cât mai multe din misterele mănunchiului de insule unite într-un loc unic, de o frumuseţe rară, sunt conduse de gondolieri veseli, îmbrăcaţi marinăreşte, care îţi zâmbesc primitor, murmurând un cântec molcom ce te îmbie la reverie.

Oraş al luminilor, al măştilor şi al carnavalelor, Veneţia respiră voie bună, mister, fiecare părticică având o poveste de spus, fie veselă, fie tristă... E un oraş al promisiunilor făcute de îndrăgostiţi, al declaraţiilor de dragoste eternă. Insulele sunt legate între ele prin zeci de poduri elegant suspendate deasupra canalelor, dându-i un aer de cetate a siguranţei.

Inima cetăţii lagunelor este Piazza San Marco, care reuneşte toate simbolurile reprezentative de la religie şi putere politică, la justiţie şi cultură. Aici găseşti Biserica San Marco şi Palatul Dogilor impunându-se prin arhitectura specială, un stil în care se contopesc cel bizantin, gotic şi cel răsăritean. Lângă Biserica San Marco se află Turnul Clopotului, cu o înălţime de aproape 100 metri.
Puntea suspinelor se află în spatele Palatului Dogilor, lipind Palatul de închisoarea dogelui. Îşi trage numele de la suspinele celor care îşi ştiau soarta din momentul în care erau condamnaţi la închisoare şi care treceau pe această punte suspinând.
Cel mai vechi pod din Veneţia e Ponte di Rialto, ascunzând o mulţime de poveşti nescrise, de amintiri păstrate în inimile celor care iubesc frumosul...
Rămâne la alegerea ta în ce fel vrei să descoperi oraşul de pe ape. Poţi să îl străbaţi cu vaporaşul, cu gondola sau pe jos. Fiecare modalitate te va conduce la aceeaşi concluzie: Veneţia e un loc unic, plin de frumuseţe, care merită vizitat!
După ce am lăsat în urmă acest tărâm al iubirii şi al secretelor cântate în cântecele gondolierilor veneţieni, am trecut prin Milano, Torino, spre Franţa.
Chiar dacă Monaco e a doua dintre cele mai mici ţări, confirmă regula: esenţele tari se află în sticluţe mici. Frumuseţea acestui loc îţi taie pur şi simplu respiraţia... E locul care împlineşte şi dorinţele iubitorilor de munte si a celor care îndrăgesc marea. Drumul pe Coasta de Azur e desprins parcă dintr-o poveste, e ca un vis, si nu dormeam, chiar daca era noapte prima dată când am trecut pe acolo:P.
A urmat Franţa, trecând prin Marseille, Montpellier, Perpignan, Nimes. Graniţa cu Spania vestea apropierea de destinaţia finală. Am trecut pe lângă Barcelona şi Zaragoza.
Câmpurile nesfârşite de-o parte şi de alta a şoselei presărate ici-colo cu statuete de metal înalte de 14 metri- taurul Osborne, simbolul Spaniei- m-au ajutat să îmi fac o idee despre vastitatea acestui ţinut al coridelor.
În final am intrat în Madrid. După o binemeritată odihnă în Coslada, am vizitat Torrejonul,apoi capitala, mergând în Plaza de Oriente, (Philip IV), apoi Alcala de Henares (Don Quixote şi Sancho Panza), Valencia, Puerto de Sagunto, unde am stat 2 zile la mare 8->.
Valencia, oraşul artelor şi al ştiinţelor, e oraşul care te fascinează prin arhitectura clădirilor foarte interesante si îndrăzneţe, confirmându-şi astfel numele, care în latină înseamnă curaj şi prin mulţimea de flori existente peste tot în oraş.

Emisfericul uimeşte prin stilul său îndrăzneţ, şi prin posibilitatea pe care o ofera cinema-ul din interiorul lui de a vedea filme 3D despre planete, stele şi sistemul solar care îţi taie respiraţia. Muzeul ştiinţific este deasemenea un loc plin de noutate, fiind construit ca o replică la Planetariu, prima clădire construită aici.

Dacă aş deschide aici o paranteză, aş mărturisi că pozele din Valencia sunt luate de pe net, nu de alta, dar la mare a făcut baie si camera foto :D şi cum era duminică nu am avut de unde să iau alta, din păcate...
Ideea unui concediu odihnitor a avut altă conotaţie ţinând cont de cei peste 7000 de km făcuţi cu maşina...dar a meritat! Frumuseţea adunată în suflet din călătorie a fost umbrită de vestea tristă primită pe drumul de întoarcere, decesul bunicului meu...
Dincolo de graniţă întâlneşti oameni, locuri diferite, mai frumoase, care aşteaptă să le descoperim, să le îndrăgim, să fim părtaşi la măreţia creaţiei Lui Dumnezeu, o natură ce vorbeşte pentru sine, fără a fi nevoie de alte cuvinte spuse incomplet de noi...

...aş vrea să zbor. Sus, sus de tot. Pe culmi de cer, mai jos să nu-mi opresc piciorul. Să prind în zbor un colţ de nor şi-n palme, raze de lumină...

Aş vrea să zbor. Departe de frustrări, de feţe zugrăvite în tonuri de ipocrizie, de atâtea şi atâtea ''trebuie să-uri...'', de continua încercare de a-i schimba pe ceilalţi, în scopuri egoiste, de a-i încadra într-un pat al lui Procust distorsionat, uitând că primii care au nevoia de a fi schimbaţi suntem chiar noi... Departe de locul ăsta în care strigătul celor slabi e ca un strigăt sub apă, în care trebuie să cerşeşti iubire, să te lupţi cu ignoranţa, în care Binele trebuie să înfrunte Răul în fiecare clipă... Ştiu că-ntro zi tot răul va pieri şi asta-mi dă speranţă, îmi dă putere să mai cer răbdare pentru înc-o clipă de efemeritate...




pic via* diyosa

...cândva, prin anul 1986, într-o zi de vară, lunea, pe la 8 seara, se mai năştea încă un om în micul oraş de provincie, Rm. Vâlcea. Un om care, exact 22 de ani mai târziu, scrie blog-ul de azi.:)
Se zice că atunci când creşti, uiţi lumea copilăriei, devii adult -omul cu responsabilităţi-, cu probleme mai mari, cu nevoi mai mari.Eu cred că fiecare vârstă are problemele ei mari, adecvate la modul în care vezi lumea în care trăieşti, dar că poate fi la fel de frumoasă dacă ştii să trăieşti mereu ca un copil...

Frânturi de amintiri îmi vin în minte când mă gândesc la anii în care lumea asta mi se părea atât de mare şi de necuprins... Prima amintire clară pe care o am e de acum 17 ani, când de ziua mea, pe 30 iunie, mi-am promis mie însămi să nu uit niciodată că atunci am împlinit 5 ani! :P Şi uite că m-am ţinut de cuvânt! Deci, mare grijă cei care aveţi copii, ei ţin minte mai mult decât vă închipuiţi!:)



Încet, încet, am crescut...probabil mai greu de cât îmi doream atunci, dar cât de repede mi se pare acum!
Şcoala a însemnat un pas important pentru mine. Un mediu total străin la care mi-a fost greu să mă adaptez la început (asta însemnând primele două săptămâni din clasa I, în care am ''negociat'' cu părinţii să mai stau şi pe acasă :D, căci aveam doar 6 ani si 3 luni).
Treptat, mi-am dat seama că nu e chiar aşa de rău, din contră, e chiar frumos şi interesant (recunosc, mi-a luat ceva timp...).''Motivul'' cel mai convingător a fost învăţătoarea, care neavând copii, ne trata ca pe nişte îngeraşi (nu că noi n-am fi fost :P).

Doi ani mai târziu, doamna învăţătoare a ieşit la pensie, spre dezamăgirea noastră. Temători, neîncrezători şi trişti am aşteptat clasa a-3-a cu inima îndoită. Prima zi de şcoală ne-a adus pe cineva străin, cineva care nu era doamna noastră! Era o doamnă învăţătoare tânără, mai exigentă ce-i drept, dar care iubea copiii. A fost un schimb reuşit până la urmă.



Clasele primare au trecut fără prea multe zbuciumări, probleme pe care le puteai rezolva cu efort minim. Un nou început se ivea însă sub forma noii şcoli la care trebuia să merg. Cerinţe mai mari, aduse în faţa noastră de nişte ''omuleţi'', despre care am aflat că se numeau profesori, ne-au schimbat lumea plină de basme în care orice era posibil, de jocuri de şotron sau de elastic, într-una mai complicată.



Multele materii ne făceau să ne dorim să vină vacanţa de vară mai repede, în care uitam de toate şi de tot, în care singura grijă era să nu fim chemaţi de mama prea devreme seara în casă şi să ne despărţim de vecinii cu care jucam v-aţi-ascunselea sau ţară-ţară, vrem ostaşi sau cu care ne plimbam cu bicicleta, făcând întreceri şi alte asemenea jocuri pline de farmec.

Nu e destul loc (şi nici nu se cade:D) să enumăr toate năzbâtiile făcute în generală, de la meciurile de fotbal, la care cu bucurie participam şi eu :P, până la încercările noastre de a chiuli, că deh, acum eram oameni mari, care de multe ori rămâneau doar tentative, fiindcă nu plecam la timp. Sau să vorbesc de taberele frumoase în care mergeam în fiecare an...Imaginea unor ani frumoşi se creionează scriind toate lucrurile astea, amintiri care rămân mereu în suflet.

Simpla pronunţare a cuvântului ''liceu'' aduce unele temeri în sufletul unui copil- căci încă asta eşti la 14 ani (fie 13 în cazul meu :P), la care se adaugă mereu şi mereu altele cum ar fi faptul de a merge la examenul de capacitate, unde observi că eşti singurul din sală care nu are incă buletin!

Liceul- locul unde deja ai dreptul să te simţi ''om mare'', este şi locul unde înţelegi ceea ce ti-ar plăcea să fii când ''vei fi mare'', mai ales când ai parte de oameni care iubesc ceea ce fac şi reuşesc să te facă şi pe tine- copilul de ieri- să înţelegi azi ce cauţi în şcoală de-atâta amar de vreme...

În liceu, teribilismul tinde să fie înlocuit (ce-i drept, parţial doar) de raţiune şi de responsabilitate (deşi uneori nu a fost chiar aşa :D). Vârsta asta te pune faţă în fată cu cele mai diversificate sentimente, rezumându-se de multe ori la un singur cuvânt: libertate. Dorinţa de a fi independent devine o nevoie.



Dacă nimereşti într-o clasă în care să te poţi adapta uşor, te poţi considera fericit. Eu am fost :)Deşi mai existau unele ''divergenţe'' între noi colegii clasei a-9-a D, am reuşit să rămânem copii până într-a 12, când cu tristeţe ne-am despărţit...



Facultatea, o altă spaimă a celui care - conform cerinţelor societăţii- trebuie să îşi petreacă anii cei mai frumoşi ai tinereţii pe nişte bănci incomode, este etapa următoare. Aici, colegii s-ar uita unii pe alţii dacă nu ar exista cele două sesiuni anuale:P În timpul facultăţii alte evenimente ''tulbură'' cursul normal, cum ar fi o nuntă sau un bebe nou-născut care s-a lăsat aşteptat prea mult, sau din contră a venit prea repede.:)

Terminarea facultăţii aduce din nou spaime în sufletul aceluiaşi ''învăţăcel'' de atâţia ani, care acum trebuie să aplice ceea ce a învăţat, să observe dacă i se potriveşte. Mă consider fericită şi din punctul ăsta de vedere:)


Copiii sunt cel mai mare dar de la Dumnezeu! Fără ei am uita cum e să crezi cu adevărat, să iubeşti fără a pretinde nimic în schimb, să uiţi când ţi se greşeşte.

Şi aşa am ajuns în prezent, o altă zi de 30 iunie, a altui an, tot într-o zi de vară călduroasă, dar în alt mileniu. E plăcut să mergi desculţ printre amintiri...

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Lucian Blaga.















...de cum intri în sat, auzi bătaia inimii lui, auzi sunetul plăcut al liniştii, al statorniciei.
Ici, colo zăreşti bătrânei care se întorc de la câmp, obosiţi, dar cu chipul zugrăvit de mulţumire. Zâmbetul de pe chipul lor brăzdat de ani mă face să zâmbesc şi eu şi le răspund la bineţe.
Îi văd cum merg spre casă incet, cu licăriri de pace în priviri, cu inima plină de harnicie şi speranţă, de mulţumire la adresa Lui Dumnezeu, care incă o zi le-a ajutat să-şi muncească pământul, să se facă folositori, să-şi trăiască viaţa frumos.
Soarele îşi trimite ultimele raze săgetate de apus să îşi anunţe plecarea. E seara. Se aude un sunet plăcut din depărtare, ca o rugă spusă în şoaptă...

Secunde trec, pierzându-şi urma... Se duc grăbite, ca şi cum nici n-ar fi fost. Nu pot numi Prezent decât o clipă trecătoare, ce imediat îmbracă aceeaşi haină veche, uitată, de: Trecut...
Secunde vin, purtate pe-aripi de speranţă şi-n zborul lor plin de avânt, aduc dorinţe de-mplinire şi le numesc sfios un: Viitor...
...cum aş putea să dau o definiţie Timpului?... continuă înlănţuire de clipe, momente unice, trăite diferit de fiecare om în parte? Ce sinonime i-aş putea da încât să fie pe deplin zugrăvit?
Ar fi complet să spun Secunde, Minute, Ore, Zile din viaţa noastră?...sau ar suna ca o definiţie fără de conţinut, fără acel "ceva" care-i dă sens ?
Să spun Bucurie, ar cuprinde în ea toate trăirile noastre? Sau ar fi numai părticele de viaţă..? Tristeţea e şi ea prezentă fără a ne cere şi părerea. Deznădejdea se furişeaza adesea..
Aş putea spune Aşteptare, dar ar fi oare de ajuns? De multe ori ea se transformă în Nerăbdare, şi te trezeşti înfrânt... Sigur e mai mult de-atât.
Să spun că-i Dor? ...dor de schimbare, de atins un ţel? Nu-i încă tot, nu-i de ajuns...
Cred ca am înţeles: Timpul e Dragoste! Căci dacă nu ar însemna şi dragoste, atunci cum am putea explica Timpul de azi sau poate chiar pe cel de mâine pe care ni-l acordă Tatăl nostru, în speranţa că vom învăţa să Îl iubim mai mult pe El şi pe cei care ne inconjoară?!? Timp oferit fără vreun merit, timp pe care îl irosim de multe ori fără a ne gândi că doar prin îndurarea celui care este Însusi definiţia Dragostei putem numi clipa de faţă: Acum...

Plouă... şi plouă şi-n sufletul meu, cu picuri mari şi reci peste cuvinte negrăite...Se aude-ncet acelaşi sunet slab. Timpul iaraşi s-a oprit din drumul lui, secunde-n şir, exact l-acelaşi ceas din noapte, de parc-ar vrea să-mi spună, nu ştiu ce. Ascult. E ploaia... Ce-i oare dincolo de sunetul solemn ce se aude? Zăresc ceva atât de drag, atât de cunoscut... Da, le ştiu. Sunt visele ce mi-au fost
alături mii de secunde ca acestea. Dar, par schimbate... Se poartă ca şi cum nu m-ar cunoaşte. Aştept...Aştept să vină şi să-mi umple sufletul ca altădată. Dar m-au uitat. Îmi sunt străine. E zborul lor ce se aude
ca un picur lung... e plânset, sunt suspine. Stau şi mă-ntreb, ce-mi va fi sufletul fără de voi...? Răspunde ploaia-n locul lor. Ele au plecat.S-au depărtat demult. Aşa de mult încât abia le mai zăresc. Mi-e dor, mi-e dor de tot, de fiecare particică-n parte. Dar ce-aş putea să spun să le conving să mai rămână? Se pare că s-au hotărât. Nu le opresc din drum. N-aş vrea să le oblig să stea.Le-aş frânge aripile lor firave. Mai bine aştept. Se aude iaraşi ploaia. Picuri se aud cum cad greoi... Nu ştiu pe unde au zburat secunde-n şir, minute. Aş vrea să fi ştiut din timp plecarea, să fi putut să-mi iau un rămas bun. Dar, iată, cât e depărtarea între tot ce am visat şi acum... Da, e mai bine că nu am ştiut de-a lor plecare. Sigur aş fi-ncercat să le opresc. Aş fi greşit. Se aude iaraşi ploaia...

Mulţumesc, Doamne, pentru fiecare răsărit, pentru fiecare pată de culoare, pentru fiecare nouă zi în care ne însoţeşti la orice pas, pentru fiecare asfinţit prin care ne spui "Eşti iertat...Te iubesc! azi, mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine.."
...cuvintele nu pot descrie frumuseţea, sunt prea sărace...

"-Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţă să fac ceva bun… Ajuta-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătranul îi spuse:
- Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea… Apoi, după o mică pauză adăugă:
- Dacă însă m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să ma ocup şi de tine.
- Aaa… încântat să vă ajut - spuse tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat.
- Bine - încuviinţă bătrânul învăţat. Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băiatului adăugând:
- Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede.
Tânărul luă inelul, încalecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va gasi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept.
Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi astfel, acesta să se poata ocupa şi de el. Intră cu capul plecat.
- Îmi pare rău - începu el - dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia daca aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
- Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! - spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai intâi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încaleca şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi intreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul!
Flăcăul încalecă şi plecă în goană… Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:
- Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclamă năucit tânărul.
- Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.
Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.
- Ia loc, te rog - îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta. Spunând acestea, lua inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic."
Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze…

...aşa îmi zicea una dintre fetiţele mele de la grădi despre o căsuţă din piese de puzzle, după ce -în sfârşit- terminaserăm de muncit la ea...Şi arăta chiar bine. Drăguţă, colorată, numai bună de jucat ...
De câte ori nu facem şi noi lucruri care ne "strică" relaţiile cu Tatăl nostru şi cu cei de lângă noi... şi după, vrem să fie cum au fost, simţind golul şi regretând ceea ce s-a întâmplat...
De cate ori nu facem şi noi la fel, grăbindu-ne să stricăm frumosul din viaţa noastră, prin impulsivitate sau prin superficialitatea cu care privim ceea ce ne înconjoară, sau de ce nu, pe cei care ne înconjoară...
De câte ori nu suntem nemulţumiti de ceea ce primim de la Cel care ştie infinit mai bine ce avem nevoie şi ne supărăm, neînţelegând "de ce...?!?", cerând mereu şi mereu altceva, "acel ceva" aducător de fericire...

...mă simt atât de mică...atât de neînsemnată...privind la măreţia Aceluia care în fiecare clipă, în fiecare oră, săptămână, lună, an şi în întreaga viaţă a oamenilor din fiecare coltişor de lume ascultă gânduri, planuri ale unor vise naive, imposibil de realizat, care priveşte cu iubire şi îngăduinţă la nesăbuinţa noastră, la mândria care ne împiedică să iubim cu adevărat, să simţim împreună cu cel de lângă noi şi imi dau seama cât de mică sunt! Cât de superficială câteodată...
Dacă mergând pe stradă, ne-am opri din goana noastră zilnică să privim doar o clipă OAMENII, am înţelege de pe chipul lor tristeţea sau bucuria ce se ascunde în suflete...
Câte dorinţe,vise, mâhniri sau neîmpliniri se află în sufletele lor în acea frântură de timp ?
Oare doamna grăbită şi încruntată de a cărei mână se ţine strâns o mânuţă a unui băieţel roşcat de lângă mine şi tine are nevoie de un zâmbet sau bătrânica de la colţ ş-ar dori o îmbrăţişare? Mă întreb dacă fetiţei care îşi aşteaptă mămica pe bancă în faţa şcolii i s-a spus de dimineaţă :"Te iubesc!"...
Oare cât m-ar costa să îi ofer un zâmbet acelei doamne grăbite sau o îmbrăţişare bătrânicii de la colţ?
Dar oare m-ar costa ceva dacă i-aş spune fetiţei că mama ei o iubeşte mult, dar poate în graba de zi cu zi a uitat să îi spună?!?
Cât de uşor trecem pe lângă OAMENII din jurul nostru...cat de uşor lăsăm ignoranţa să ne cuprindă sufletul şi să ne facă să trăim doar pentru noi, fără să ne pese de ceilalţi, de faptul că şi ei au vise, bucurii, tristeţi, speranţe, dorinţe şi mai presus de toate au nevoie să fie iubiţi...

...o nouă zi la grădi, acel loc unde - întrebaţi fiind - copiii mi-au spus că:" învaţă lucruri importante...":P . Noi speranţe se aşează în suflet pornind de dimineaţă spre copii... Câte un firicel de teamă se iveşte totuşi ici-colo, întrebând parcă:" De câte ori va fi adusă MAMI în discuţie şi va fi verificată ora când trebuie să apară această fiinţă plină de minune ?"
Ajung la grădi. Copilaşii îşi fac apariţia unul câte unul, cu un zâmbet care alungă orice temere din sufletul meu, uimindu-mă încă o dată de minunăţia din priviri, de naivitatea şi inocenţa ce se reflectă pe chipul lor de îngeraşi...
Pupicul, dat în fugă mămicilor, tăticilor sau bunicilor, pecetluieşte despărţirea de lumea de afară şi le conduce pe aceste sufleţele în lumea jocurilor, cântecelelor şi a poezioarelor....
Copiii se salută între ei şi sclipiri jucăuşe le joacă în priviri când îşi regăsesc locul, în care, în fiecare zi clădesc o lume nouă, plină de culoare, descoperiri şi minunăţii nemaîntâlnite.
Frumuseţea şi bucuria micilor fiinţe de minune mă fac să uit de răutatea din lumea "oamenilor mari", de tot ce întristează sufletul acelora care au uitat să se bucure de simplitatea ce ne înconjoară la fiecare pas, care au uitat să mai fie copii...
Înarmaţi cu neobosita întrebarea "de ce...?":P , copiii ascultă povestea şi râd şi se bucură de întâmplările personajelor sau se întristează de necazul lor, devin personajele ei înşişi, răspândind fericire în jur prin plăcerea cu care se joacă. Veselia lor neobosită mă face din nou să mă minunez de copilăria, de puritatea şi gingăşia micuţilor mei şcolărei.
Cântecele şi poezioare umplu cu răsunetul lor mica noastră lume de joacă, rând pe rând copiii fiind centrul universului copilăriei când recită poezia şi primesc aplauzele colegilor. Satisfacţia de pe micuţele lor chipuri îmi umple sufletul de fericire şi mă face să apreciez şi mai mult măreţia creaţiei Tatălui nostru...COPILAŞII.
Farmecul micuţilor de 2-3 anişori care, din dorinţa de a-mi arăta cât mai repede ce castel din cuburi sau desen minunat au făcut cu mânuţele lor, îmi spun din greşeala "mami":P mă face sa uit de orice povară din suflet, de oboseală sau tristeţe...
Dacă nu vom învăţa să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară, să ascultăm şi să iubim ca nişte copii, fericirea nu va putea să ne fie tovaraş în vieţile noastre. Păstraţi COPILĂRIA în sufletele voastre, fiţi ca nişte copii, căci " a unora ca ei este ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR..."
Minunata eşti COPILĂRIE!!! Vreau să fiu copil toată viaţa mea pe acest pământ...