In the faint light of the attic, an old man, tall and stooped, and made his way to a stack of boxes that sat near one of the little half-windows. Brushing aside a wisp of cobwebs, he tilted the top box toward the light and began to carefully lift out one old photograph album after another. His search began with the fond recollection of the love of his life, long gone, and somewhere in this albums was a photo of her he hoped to rediscover. Patiently opening the long buried treasures he soon was lost in a sea of memories. Although his world had not stopped spinning when his wife left it, the past was more alive in his heart than his present aloneness.
Setting aside one of the dusty albums, he pulled from the box what appeared to be a journal from his grown son's childhood. He could not recall ever having seen it before or that his son had ever kept a journal. Opening the yellowed pages, he glanced over a short reading, and his lips curved in an unconscious smile. Even his eyes brightened as he read the words that spoke clear and sweet to his soul. It was the voice of the little boy who had grown up far to fast in this very house. In the utter silence of the attic, the words of a guileless six-year-old worked their magic and carried the old man back to a time almost totally forgotten.
Entry after entry, stirred a sentimental hunger in his heart, but it was accompanied by the painful memory that his son's simple recollections of those days were far different from his own. But how different? Reminded that he kept a daily journal of his business activities over the years, he closed his son's journal and turned to leave, having forgotten the cherished photo that originally triggered his search. Hunched over to keep from bumping his head on the rafters, the old man stepped to the wooden stairway and made his descend to the den. Opening a glass cabinet door, he reached in and pulled out an old business journal, then placed the two journals beside each other. His was leather-bound, engraved with his name in gold, while his son's was tattered, and the name "Jimmy" had been nearly scuffed from it's surface. He ran a long skinny finger over the letters, as though he could restore what had been worn away with time and use. As he opened his journal, the old man's eyes fell upon an inscription that stood out because it was so brief in comparison to other days. In his own neat handwriting were these words:
"Wasted the whole day fishing with Jimmy. Didn't catch a thing."
With a deep sight and a shaking hand, he took Jimmy's journal and found the boy's entry for the same day, June 4. Large scrawling letters, pressed deeply into the paper, read:
"Went fishing with my dad. Best day of my life."
To the world you may be just one person, but to one person you might just be the world...
via*
To a child LOVE is spelt TIME
Vreau să cresc mică!
Vreau să cresc mică! Să cresc, având mereu aceeaşi vârstă cu şcolăreii mei şi asta fiindcă încă îmi place:
- să merg pe trotuar sărind peste dalele roşii, călcând doar pe cele albe,
- să merg cu bicicleta în zilele de vară călduroase,
- să fac baloane de săpun,
- să joc şotronul,
-să cânt ’’melc-melc codobelc’’ atunci când găsesc unul,
-să mănânc îngheţată de caramel sau cireşe legate strâns în mănunchiuri,
-să râd când mă împiedic pe stradă,
-să joc v-aţi-ascunselea după ce am spus numărătoarea cu peştişorul ‚,din oceanul Pacific’’ sau prinselea,
-să vorbesc cu buburuzele şi ele să mă înţeleagă,
-să mănânc pufuleţi,
-să mâzgălesc desene când vorbesc la telefon,
-să îmi cumpăr ciocolată deşi azi era „prima zi fără dulciuri”,
-să fiu bucuroasă o zi întreagă când îmi iau ceva nou,
-să mănânc o felie mare de pepene,
-să mă joc cu mingea,
-să desenez cu creta colorată pe asfalt,
-să ascult o melodie preferată până când îi scot din sărite pe cei din jur,
-să număr când nu pot să adorm,
-să îmi pun o dorinţă când văd un avion sau o stea căzătoare,
-să alerg prin iarbă în parc sau să mă dau în leagăn,
-să-mi zâmbească soarele,
-să iubesc florile,
-să mă uit la desene animate,
-să fac fundiţe din şerveţele,
-să stau pe burtă pe covor citind aceeaşi poveste de mai multe ori - fiindcă îmi place-,
-să spun poezii frumoase,
-să merg cu trenul din scăunele oriunde în lumea asta mare –căci se poate-,
-să mă dau cu sania,
-să fac un om de zăpadă şi să mă bat cu bulgări,
-să cred că toată lumea e a mea!
Vreau să cresc mică să pot învăţa din nou cum e să uiţi repede când cineva ţi-a greşit şi să-l iubeşti ca mai înainte...
Voi cât de mici vreţi să creşteţi ?!?
Desculţă printre amintiri...
...cândva, prin anul 1986, într-o zi de vară, lunea, pe la 8 seara, se mai năştea încă un om în micul oraş de provincie, Rm. Vâlcea. Un om care, exact 22 de ani mai târziu, scrie blog-ul de azi.:)
Se zice că atunci când creşti, uiţi lumea copilăriei, devii adult -omul cu responsabilităţi-, cu probleme mai mari, cu nevoi mai mari.Eu cred că fiecare vârstă are problemele ei mari, adecvate la modul în care vezi lumea în care trăieşti, dar că poate fi la fel de frumoasă dacă ştii să trăieşti mereu ca un copil...
Frânturi de amintiri îmi vin în minte când mă gândesc la anii în care lumea asta mi se părea atât de mare şi de necuprins... Prima amintire clară pe care o am e de acum 17 ani, când de ziua mea, pe 30 iunie, mi-am promis mie însămi să nu uit niciodată că atunci am împlinit 5 ani! :P Şi uite că m-am ţinut de cuvânt! Deci, mare grijă cei care aveţi copii, ei ţin minte mai mult decât vă închipuiţi!:)
Încet, încet, am crescut...probabil mai greu de cât îmi doream atunci, dar cât de repede mi se pare acum!
Şcoala a însemnat un pas important pentru mine. Un mediu total străin la care mi-a fost greu să mă adaptez la început (asta însemnând primele două săptămâni din clasa I, în care am ''negociat'' cu părinţii să mai stau şi pe acasă :D, căci aveam doar 6 ani si 3 luni).
Treptat, mi-am dat seama că nu e chiar aşa de rău, din contră, e chiar frumos şi interesant (recunosc, mi-a luat ceva timp...).''Motivul'' cel mai convingător a fost învăţătoarea, care neavând copii, ne trata ca pe nişte îngeraşi (nu că noi n-am fi fost :P).
Doi ani mai târziu, doamna învăţătoare a ieşit la pensie, spre dezamăgirea noastră. Temători, neîncrezători şi trişti am aşteptat clasa a-3-a cu inima îndoită. Prima zi de şcoală ne-a adus pe cineva străin, cineva care nu era doamna noastră! Era o doamnă învăţătoare tânără, mai exigentă ce-i drept, dar care iubea copiii. A fost un schimb reuşit până la urmă.
Clasele primare au trecut fără prea multe zbuciumări, probleme pe care le puteai rezolva cu efort minim. Un nou început se ivea însă sub forma noii şcoli la care trebuia să merg. Cerinţe mai mari, aduse în faţa noastră de nişte ''omuleţi'', despre care am aflat că se numeau profesori, ne-au schimbat lumea plină de basme în care orice era posibil, de jocuri de şotron sau de elastic, într-una mai complicată.
Multele materii ne făceau să ne dorim să vină vacanţa de vară mai repede, în care uitam de toate şi de tot, în care singura grijă era să nu fim chemaţi de mama prea devreme seara în casă şi să ne despărţim de vecinii cu care jucam v-aţi-ascunselea sau ţară-ţară, vrem ostaşi sau cu care ne plimbam cu bicicleta, făcând întreceri şi alte asemenea jocuri pline de farmec.
Nu e destul loc (şi nici nu se cade:D) să enumăr toate năzbâtiile făcute în generală, de la meciurile de fotbal, la care cu bucurie participam şi eu :P, până la încercările noastre de a chiuli, că deh, acum eram oameni mari, care de multe ori rămâneau doar tentative, fiindcă nu plecam la timp. Sau să vorbesc de taberele frumoase în care mergeam în fiecare an...Imaginea unor ani frumoşi se creionează scriind toate lucrurile astea, amintiri care rămân mereu în suflet.
Simpla pronunţare a cuvântului ''liceu'' aduce unele temeri în sufletul unui copil- căci încă asta eşti la 14 ani (fie 13 în cazul meu :P), la care se adaugă mereu şi mereu altele cum ar fi faptul de a merge la examenul de capacitate, unde observi că eşti singurul din sală care nu are incă buletin!
Liceul- locul unde deja ai dreptul să te simţi ''om mare'', este şi locul unde înţelegi ceea ce ti-ar plăcea să fii când ''vei fi mare'', mai ales când ai parte de oameni care iubesc ceea ce fac şi reuşesc să te facă şi pe tine- copilul de ieri- să înţelegi azi ce cauţi în şcoală de-atâta amar de vreme...
În liceu, teribilismul tinde să fie înlocuit (ce-i drept, parţial doar) de raţiune şi de responsabilitate (deşi uneori nu a fost chiar aşa :D). Vârsta asta te pune faţă în fată cu cele mai diversificate sentimente, rezumându-se de multe ori la un singur cuvânt: libertate. Dorinţa de a fi independent devine o nevoie.
Dacă nimereşti într-o clasă în care să te poţi adapta uşor, te poţi considera fericit. Eu am fost :)Deşi mai existau unele ''divergenţe'' între noi colegii clasei a-9-a D, am reuşit să rămânem copii până într-a 12, când cu tristeţe ne-am despărţit...
Facultatea, o altă spaimă a celui care - conform cerinţelor societăţii- trebuie să îşi petreacă anii cei mai frumoşi ai tinereţii pe nişte bănci incomode, este etapa următoare. Aici, colegii s-ar uita unii pe alţii dacă nu ar exista cele două sesiuni anuale:P În timpul facultăţii alte evenimente ''tulbură'' cursul normal, cum ar fi o nuntă sau un bebe nou-născut care s-a lăsat aşteptat prea mult, sau din contră a venit prea repede.:)
Terminarea facultăţii aduce din nou spaime în sufletul aceluiaşi ''învăţăcel'' de atâţia ani, care acum trebuie să aplice ceea ce a învăţat, să observe dacă i se potriveşte. Mă consider fericită şi din punctul ăsta de vedere:)
Copiii sunt cel mai mare dar de la Dumnezeu! Fără ei am uita cum e să crezi cu adevărat, să iubeşti fără a pretinde nimic în schimb, să uiţi când ţi se greşeşte.
Şi aşa am ajuns în prezent, o altă zi de 30 iunie, a altui an, tot într-o zi de vară călduroasă, dar în alt mileniu. E plăcut să mergi desculţ printre amintiri...
Minunata eşti, COPILĂRIE !!!
...o nouă zi la grădi, acel loc unde - întrebaţi fiind - copiii mi-au spus că:" învaţă lucruri importante...":P . Noi speranţe se aşează în suflet pornind de dimineaţă spre copii... Câte un firicel de teamă se iveşte totuşi ici-colo, întrebând parcă:" De câte ori va fi adusă MAMI în discuţie şi va fi verificată ora când trebuie să apară această fiinţă plină de minune ?"
Ajung la grădi. Copilaşii îşi fac apariţia unul câte unul, cu un zâmbet care alungă orice temere din sufletul meu, uimindu-mă încă o dată de minunăţia din priviri, de naivitatea şi inocenţa ce se reflectă pe chipul lor de îngeraşi...
Pupicul, dat în fugă mămicilor, tăticilor sau bunicilor, pecetluieşte despărţirea de lumea de afară şi le conduce pe aceste sufleţele în lumea jocurilor, cântecelelor şi a poezioarelor....
Copiii se salută între ei şi sclipiri jucăuşe le joacă în priviri când îşi regăsesc locul, în care, în fiecare zi clădesc o lume nouă, plină de culoare, descoperiri şi minunăţii nemaîntâlnite.
Frumuseţea şi bucuria micilor fiinţe de minune mă fac să uit de răutatea din lumea "oamenilor mari", de tot ce întristează sufletul acelora care au uitat să se bucure de simplitatea ce ne înconjoară la fiecare pas, care au uitat să mai fie copii...
Înarmaţi cu neobosita întrebarea "de ce...?":P , copiii ascultă povestea şi râd şi se bucură de întâmplările personajelor sau se întristează de necazul lor, devin personajele ei înşişi, răspândind fericire în jur prin plăcerea cu care se joacă. Veselia lor neobosită mă face din nou să mă minunez de copilăria, de puritatea şi gingăşia micuţilor mei şcolărei.
Cântecele şi poezioare umplu cu răsunetul lor mica noastră lume de joacă, rând pe rând copiii fiind centrul universului copilăriei când recită poezia şi primesc aplauzele colegilor. Satisfacţia de pe micuţele lor chipuri îmi umple sufletul de fericire şi mă face să apreciez şi mai mult măreţia creaţiei Tatălui nostru...COPILAŞII.
Farmecul micuţilor de 2-3 anişori care, din dorinţa de a-mi arăta cât mai repede ce castel din cuburi sau desen minunat au făcut cu mânuţele lor, îmi spun din greşeala "mami":P mă face sa uit de orice povară din suflet, de oboseală sau tristeţe...
Dacă nu vom învăţa să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară, să ascultăm şi să iubim ca nişte copii, fericirea nu va putea să ne fie tovaraş în vieţile noastre. Păstraţi COPILĂRIA în sufletele voastre, fiţi ca nişte copii, căci " a unora ca ei este ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR..."
Minunata eşti COPILĂRIE!!! Vreau să fiu copil toată viaţa mea pe acest pământ...
